Au trecut 23 de ani de la caderea regimului Ceausescu si deschiderea usilor libertatii religioase. Cam pe atunci m-am intors la Dumnezeu si am inceput sa particip la serviciile religioase din biserica neoprotestanta.

Mi-aduca aminte ce ciudat mi s-au parut primii crestini americani care ne-au vizitat. Obisnuit cu atmosfera sobra din biserica pe care o frecventam, nu intelegeam de ce ni se reprosa ca nu stim sa ne bucuram, ca nu stiam sa ne inchinam... Stilul nostru sobru si trist parea de neacceptat pentru misionarii din occident, iar stilul lor exaltat si galagios noua ni se parea total nepotrivit pentru un crestin.

Au trecut multi ani de atunci si incet, incet, ceea ce atunci parea ciudat a devenit aproape o norma. Am inceput si noi sa descoperim acel tip de bucurie si de inchinare de care ne vorbeau cei veniti de afara. Am inceput sa invatam despre nevoia de pregatire teologica, despre consiliere, despre educatie familiala, etc.

Cartea de cantari de pe vremea suferintei am inlocuit-o cu worship-ul contemporan, iar atmosfera s-a inviorat si a devenit mai antrenanta. Noua generatie care nu se putea raporta la experienta suferintei si a prigoanei, a promovat noul, ceea ce este foarte bine...

Dar... incet si sigur ceva a inceput sa dispara. La inceput nu mi-a fost clar ce, dar cu timpul ceata s-a risipit, iar zilele trecute in timp ce participam la GLS in Bucuresti am inteles. Declicul a fost declansat de mesajul Mamei Maggie Gobran, cea supranumita Maica Tereza a Egiptului. Discursul sau mi-a trezit amintirile copilariei mele in Hristos si m-a facut la un moment dat sa ma simt stanjenit. Ea aducea in sufletul meu amintirea suferintei pentru Hristos.

Pana la Summit nu intelegeam cum puteam impaca sfaturile bibliei pentru ridicarea calitatii vietii, cu chemarea la suferinta.

Pe de o parte avem atatea sfaturi pentru imbunatatirea vietii de familie, pentru succes in viata profesionala si chiar financiara, iar pe de alta parte avem suferinta purtarii crucii si a lepadarii de sine.  Pana zilele trecute  intuiam ca exista o dualitate. Simteam ca ceva nu se potriveste. Simteam ca nu pot impaca esenta mesajului de ridicare a calitatii vietii ca urmare a ascultarii de Hristos, cu mesajul sacrificiului de sine pentru Hristos.

Oamenii sunt avizi sa afle cum sa-si ridice calitatea vietii prin ascultarea de Hristos, dar fug de suferinta ascultarii de Hristos. De aceea, putem avea, pe de o parte o ridicare a gradului de pregatire si educatie in cadrul bisericii, iar pe de alta parte o scadere a nivelului voluntariatului  sacrificial.

In timpul discursului Mamei Gobran, am inteles cum pot crestinii sa participe cu bucurie la conferinte pe teme de familie, in timp ce fug de slujirile care-i costa.

Opinia mea este aceea ca fara sa vrem si fara sa ne dam seama am construit pe o temelie gresita, anume temelia iubirii de sine.

Oamenii sunt gata sa asculte de sfaturile Evangheliei, DACA asta inseamna inlaturarea suferintei unei familii disfunctionale, DACA asta inseamna inlaturarea durerii datoriilor financiare, DACA asta inseamna retete de succes in profesiile lor.

Dar DACA asta inseamna, sporirea suferintei si scaderea calitatii si confortului vietii, atunci adio ascultare.

Si totusi, Biblia ne spune ca evlavia are promisiunea vietii de aici si a celei viitoare. Cum le putem impaca? Cum putem sa functionam cu aceasta dualitate? Cum putem sa ne bucuram de ridicarea calitatii vietii prin ascultarea de Hristos, dar in aceeasi masura sa ne asumam si suferinta venita in urma ascultarii?

Fuga de suferinta poate deveni (si cred ca a devenit in foarte multe cazuri) motivatia ascultarii de Hristos in probleme financiare, profesionale sau familiale. Datorita rezultatelor satisfacatoare pe care le obtinem, nu ne dam seama de greseala decat cand este prea tarziu. Cand realizam scaderea cantitativa si calitativa a voluntariatului, cresterea promiscuitatii sexuale in randul tinerilor din biserici, cresterea numarului de familii crestine cu probleme grave, samd, atunci ne intrebam ce se intampla. Si daca Dumnezeu se indura, intelegem ca in ravna noastra pentru echilibrarea holista a mesajului bisericii, am uitat crucea undeva pe drum... nu am stiut sa lucram cu aceasta dualitate a Evangheliei.

Mesajul de azi nu este unul de tipul „ori-ori” ci se vrea unul de tipul „si-si”.

In timp ce o ascultam de Mama Gobran, ma intrebam cati din noi ne-am asuma suferinta de buna voie asa cum a facut ea. Cati am fi gata sa platim cu scaderea calitatii vietii, ascultarea de Hristos? Cati am reusi sa traim armonios aceasta dualitate „implinire-suferinta”, „bucurie-durere”, „realizare-pierdere”, „viata-moarte”?

Vom reusi oare sa predicam adevarurile care ridica calitatea vietii, fara sa incurajam fuga de suferinta?

Vom reusi oare sa predicam suferinta pentru Hristos, fara sa pierdem latura holista si bucuria ridicarii calitatii vietii?

Vom reusi sa ne pastram un echilibru sanatos in aceasta dualitate?