Eroismul este o podoaba inegalabila a neamului omenesc. Eroismul este o calitate rar intalnita prin insusi acest fapt, depaseste considerabil masele multumite in mediocritate, gasindu-si tihna in oamenii care se lupta asiduu pana la victorie. Acestia cad dar se ridica. Vad infrangerea ca si o rampa de lansare pentru o tinta si mai mareata. Nici o virtute nu-l impodobeste pe om cu mai multa stralucire si nu il ridica la rand de om mare ca eroismul.

Eroul se lupta pana la moarte pentru fratii sai mici. In acest sens si Socrate a fost un erou. Dar un erou al grecilor. Erou pentru care moartea nu era decat o confirmare ca a luptat pentru adevar si atat. Platon noteaza urmatorele in „Apararea lui Socrate”: prefer aparandu-ma in acest chip, sa mor, decat sa traiesc in alt chip; caci atat la judecata cat si in lupta, nici eu, nici un altul nu se cuvine sa intreprinda chiar orice ca sa scape de moarte. Socrate isi continua pledoaria intr-un stil mai cuceritor: Eu am ramas insa nestramutat in parerea ca mai degraba trebuie sa infrunt orice primejdie, impreuna cu legea si dreptatea, decat sa merg cu nedreptele voastre hotarari, de teama lanturilor sau a mortii.

Exista eroi mici precum exista si unii mari. Isus a fost sublimul erou. Nu pentru ca a infruntat moartea cu o atitudine de invidiat. Au fost si alti eroi de genul acesta, chiar pagani fiind. Martirismul nu te pune in mod categoric in randul eroilor. Isus a fost sublimul erou fiindca lupta lui a fost de natura morala si spirituala. Spre deosebire de altele, eroismul crestin este spiritual si moral. El nu denota pravalirea cuiva in sange si tarana ci victoria dreapta asupra sinelui in razboiul cu pacea si dragostea: „...cine este stapan pe sine pretuieste mai mult decat cine cucereste cetati.”

Eroismul crestin se afla intr-o lupta uriasa cu sine insusi. Este prigoana cea mai apriga, deoarece e mereu prezenta, activa pana la moarte. E un fel de razboit variat, savant, perfid, cu intreruperi si cu reluari pe nesimtite. Necesita tactici noi si vechi si tot ce se afla intre. Si locul variaza: in celula, in munti, langa mare, in pustiu, in piata, in locuri de distractie, sau de invatamant. Oriunde te afli razboiul e crancen, pe viata si pe moarte.

Istoria crestinismului ne descrie in nenumarate randuri patimirile nesfarsite dar si eroismul merituos al acestor neprihaniti. Acestia au strabatut nenumarate etape de eroism glorios. Au fost desigur si infrangeri... unele definitive si altele constituind puncte de plecare pentru o lupta si mai indarjita. Este istoria noastra cu bune si rele. Ce invatam din ea este ca sfintii nu au luptat cu adversari umani, ci cu pacea si iubirea, cei doi stalpi ai eroismului crestin. De fapt, pacea si iubirea, arata in mod intrinsec, sensul si orientarea creatoare a eroismului.

Eroismul pacii este mai mare decat acela al razboiului. Crestinul lupta intr-un urias camp de batalie contra tuturor elementelor distrugatoare de pace: mania, vorbe necontrolate, barfa, invidia, lacomia, nesupunerea, etc. Campul de batalie este omul dihotom sau trihotom, depinde pe ce pozitie te asezi. Lupta este invizibila. Comandantul suprem, Isus Hristos, suna din trambita Sa melodia pacii si te pune in linie de bataie ca soldat al pacii.

Eroismul pacii e spiritual nu sangeros. El necesita taria sufletului, nu forta muschilor, har  divin, nu tactica militara. Pacea crestina inseamna razboi permanent cu toate nedreptatile, cu toate ticalosiile si cu toate abuzurile. A instaura o pace dumnezeiasca pe pamant sau numai a depune continue eforturi in acest sens, inseamna un eroism care depaseste ordinarul. Pacea divina pe Terra nu se realizeaza cu forta, inteligenta sau armele cele mai avansate. Acestea ii sunt stranii, insipide si nesemnificative.

Ca sa ajungi la stadiu de erou al pacii este un test mai greu de trecut, acela de erou al dragostei. De fapt eroismul iubirii precede si depaseste pe cel al pacii. „Iubiti pe vrajmasi,” este impedimentul cu mult mai greu de trecut decat „traiti in pace cu toti oamenii.” Primul este activ iar al doilea pasiv. Primul strabate mai multe etape glorioase (iertarea, iubirea, actiunea), al doilea se multumeste cu una singura: „lasa-ma sa te las”. Cand oamenii vor ajunge sa-si iubeasca vrajmasii, atunci Imparatia lui Dumnezeu va fi instaurata pe pamant.

Eroismul iubirii depaseste cu mult pe cel al razboiului fiindca este o virtute esentiala a tot ceea ce purcede din Dumnezeu si se indreapta spre om. A lovi adversarul este omeneste, nu insa a iubi vrajmasul. Cea de-a doua actiune implica mai multa vitejie si forta interioara. Implica o cunoasterea aparte a dragostei lui Dumnezeu. A iubi inseamna a trai dumnezeieste. A iubi inseamna a inlatura orice spirit de competitie ce sfasie relatii si darama edificii. Iata de ce vorbim despre o superioritate a eroismului crestin.

In mod vadit nu toti crestinii au ajuns si eroi. Explicatiile sunt multe, unele mai stiintifice decat altele. Cate o fi plauzibile nu sunt in masura sa raspund. Dar un lucru e cert, toti eroii crestini au ajuns la victoria pacii si a iubirii dupa multa truda si imensa suferinta. Unii si-au dat viata prin martiraj iar altii au platit un pret mai mare traind in ridiculizari, ostracizari si izolare chiar de propria familie. E timpul sa redefinim eroismul, indeosebi eroismul crestin!