Ce are crestinismul de pierdut? …

Iata o intrebare la care trebuie sa meditam fiecare, mai ales in conditiile in care legile asupra crestinilor se inaspresc. Teofil Stanciu ne ofera un raspuns la intrebarea de mai sus.

“…Sa presupunem insa ca toate privilegiile crestinismului si orice drept de exprimare in spatiul public ar fi suprimate peste noapte…. ca crestinismul ar deveni ilicit, persecutat, marginal. Ar pierde cu adevarat ceva crestinismul? Probabil ca in prima faza ar pierde niste beneficii (mai ales daca ne gandim la „bisericile nationale”, dar nu numai) materiale si de imagine.

Pe urma, s-ar selecta de la sine enoriasii credinciosi dintre cei de circumstanta. Cu siguranta ca ar fi mai putin crestini, cel putin in prima faza, daca ar trebui platit un pret mare. Se prea poate ca societatea ar pierde cateva dintre valorile fundamentale crestine. Legile ar capata alta structura, iar moralitatea publica ar suferi modificari poate chiar substantiale.

Sa mai presupunem ca, tot peste noapte, la fel ca in Danemarca, pastorii si preotii ar fi fortati sa ii cunune pe homosexuali. Te poate obliga cineva, ca pastor sau preot, sa faci ceva ce contravine celor mai adanci credinte ale tale? Bineinteles ca nu, insa refuzul are, indiscutabil, un pret. Probabil ca pretul ar fi un proces penal si consecintele aferente.

Sa presupunem ca corectitudinea politica va reusi sa impuna eliminarea numelor divine si a oricaror referiri crestine din vocabularul public. Inseamna asta ca crestinii si-ar pierde posibilitatea de a-si marturisi credinta? Nicidecum. Numai ca ar trebui sa se supuna rigorilor legii si sa-si plateasca amenzile, poate chiar sa faca puscarie sau sa dezvolte forme abile de exprimare aluziva. Fiecare ar trebui sa-si gaseasca o cale pe care sa si-o asume.

As putea continua cu presupunerile, dar mi se pare de ajuns pentru a pleda pentru ideea ca un crestinism vaduvit de toate aceste privilegii pe care le detine acum s-ar intoarce foarte aproape de originile sale, intr-o epoca in care nu avea atasamente conjuncturale fata de vreun loc sau vreo cultura. Iar daca acel crestinism a avut forta sa se dezvolte intr-o religie globala, pesemne ca nimic esential nu s-ar pierde chiar daca religia crestina cu toate variantele ei ar fi trecuta in ilegalitate.

Crestinismul se poate lipsi de toate institutiile sale, la nevoie, pentru ca esenta vie a crestinismului n-a depins niciodata de institutii. Numai puterea sau influenta politica a crestinismului sunt mai strans legate de institutii. Chiar si influenta sociala este posibila in absenta oricarei organizari centralizate si ierarhice.

Crestinismul, in ciuda unor dovezi care par sa sustina contrariul, nu este un cartel sau un partid in care se intra prin adeziune si ritualuri initiatice ezoterice, ci este o experienta transfiguranta. Nu totul se rezuma in crestinism la experienta, nici pe departe, dar experienta il face contagios. Adesea nu invatatura crestina e cea care convinge un nou adept, ci exemplul unui credincios. Nu frumusetea in sine a revelatiei speciale (care e descoperita ulterior), ci o transformare interioara care modifica fundamental perspectiva asupra revelatiei ca atare.

Nu pledez aici pentru indiferenta sau retragere din spatiul public. Dimpotriva, cred ca, stiind ca nimic esential nu se poate pierde, prezenta in spatiul public poate fi una mai dezinhibata, mai consecventa, mai chibzuita, mai constanta, mai ferma, dar fara crize alarmiste, fara aroganta, fara flegme si scandaluri inutile.

Cea mai eficace arma a crestinului impotriva tuturor nedreptatilor la care este supus imi pare a fi, in ordinea religioasa, marturia crestina izvorata din dragoste pentru cel strain de Dumnezeu. Anatemele si pedeapsa divina sunt insa mult mai la indemana impotriva oricarui adversar, fiindca in ele se pot ascunde si vendetele personale, si ranchiunele, si ura, si rautatea.

Daca cu adevarat crestinismul pierde teren in sfera publica, atunci poate ca e necesara o revizuire structurala a genului de marturie crestineasca ce se manifesta in agora lumii. Sunt convins ca bataliile culturale trebuie purtate, dar nu acestea vor garanta victoria crestinismului, ci felul in care cei care le poarta sunt capabili sa-L reprezinte pe Cristos (chiar daca, din perspectiva pragmatica, ei pierd tot).

Parca m-am saturat de un crestinism care se tot vaita incoace si incolo cum tot pierde (de parca ar avea ce pierde!), cat de rea e lumea (de parca ar fi fost vreodata buna!), cat de aproape e sfarsitul (de parca am sti cat de aproape sau departe e!) etc.

Toate acestea, dintr-o alta perspectiva, sunt ocaziile cel mai nimerite pentru a afirma valoarea credintei crestine autentice, pentru a evangheliza lumea. Cea mai crunta razbunare a crestinilor ar fi sa-i vada convertiti pe toti adversarii lor de orice culoare ideologica.

E foarte greu de evitat impresia ca nu crestinismul sau credinta ar fi in pericol, ci in primul rand confortul apologetilor de circumstanta. Ca nu impotriva unui rau concret, identificabil se poarta marile lupte, ci impotriva propriilor spaime. Mai importante, parca, decat orice adevar. Cu cat mergi mai spre originea crestinismului, te apropii tot mai tare de o cruce si de un mormant gol. Ca sa alegi singur ce sa crezi intre certitudinea unui esec rasunator si nebunia unei credinte in imposibil. Daca pentru un crestin „a muri e un castig”, atunci ce are de pierdut crestinismul?”

sursa:https://drezina.wordpress.com/2014/07/02/ce-are-crestinismul-de-pierdut/

Puterea introvertitilor





Traim intr-o societate dinamica si plina de stimuli care favorizeaza extrovertii. Intr-un astfel de mediu, a fi introvert ajunge sa fie similar cu a fi anormal. Pe un astfel de fundal demersul lui Susan Cain este binevenit si poate conduce la un echilibru de perceptie. Daca esti introvert discursul ei te iti va restabili increderea in sine, iar daca esti extrovert te poate ajuta sa constientizezi valoarea celor complementari tie. 


„SECTANT” SAU „NECREŞTIN”: CE-I MAI GRAV?

Trăim într-un context românesc unde gândirea ortodoxă este majoritară. Nemulțumirile evanghelicilor apar de obicei atunci când clericii sau laicii Bisericii tradiționale sau majoritare ne cataloghează (cu un satirism fin sau chiar naivitate) în mod eronat ca fiind „sectanți”. Deducem că mulți dintre membrii ei nu au o minimă cultură religioasă despre (neo)protestanți cu excepția clericilor care în mod voit și ferm întrețin sentimentele anticreștine sub formă de excludere.  A solicita un minim de decență jurnalistică sau chiar creștină este un lucru bun ce evanghelicii îl cer și pentru care merită să luptăm. Până la urmă s-a dovedit că nu suntem înguști, debili mintali sau sectanți ci suntem culte recunoscute oficial.

Totuşi apare o problemă chiar în mijlocul bisericilor evanghelice. Problema constă în faptul că cel „asuprit” ajunge „asupritor” la rândul lui. Este penibil să constaţi că tocmai cei care se plâng de o lipsă de cultură religioasă din partea membrilor BOR (creștinilor Ortodocși) ajung la rândul lor să cauzeze multe lacrimi prin expresii ca „necreștini„ „necredincioși” în legătură cu creștinii ortodocși. În fond lipsa noastră de cultură religioasă ajunge într-un mod nesănătos și chiar vicios să perpetueze ideea excluderii reciproce.

Teofil Stanciu, creştin baptist, a constatat această problemă şi în urmă reflecţiei personale a scris un articol pe care îl voi reda parţial:

…ar trebui precizat…că mulți dintre cei care aparțin de cultele (neo)protestante îi consideră pe ortodocși, catolici și greco-catolici necreștini. Sectanți nu-i pot numi, iar atunci au găsit alt termen peiorativ cu care să-i sancționeze și să-i catalogheze pe cei care nu sunt ca ei. Uneori, acest lucru este exprimat explicit, în adunări publice sau în dialoguri private. Alteori, este doar implicit: când se consideră că există numai o singură biserică creștină în cutare cartier (deși sunt vreo 4-5: una baptistă, una ortodoxă, una catolică, una reformată, una greco-catolică și una penticostală).

Fundamental, genul de exclusivism care-i determină pe ortodocși să considere că toți cei care nu-s ca ei sunt sectanți se regăsește și la sectanții care cred că toți cei care nu sunt ca ei sunt necreștini. Ce-i mai grav? Depinde din ce punct de vedere privim. Să fii numit sectant poate fi un semn de dispreț, cu siguranță. Sau măcar o formă de disociere publică. Dar nici să fi numit necreștin nu mi se pare o formă de respect. Ba chiar poate conține o doză mare de judecată în orb. Culmea e că, dacă încerci să explici acest lucru celor două tabere, fiecare se va ridica cu argumente foarte concrete și foarte solide ca să-și susțină justețea terminologiei și mai ales a atitudinii din spatele acestor etichete. Cu siguranță că fiecare a avut un incident neplăcut (sau știe pe cineva care a avut) cu un reprezentant al taberei adverse. Iar aceste incidente sunt schematizate și transformate în normă și criteriu de evaluare a celuilalt!

Așadar, sentimentul e adesea mutual. Etichetele diferă, dar atitudinea e comună. Ne definim negându-le celorlalți ceea ce noi considerăm că avem și că ne individualizează. Ortodocși și (neo)protestanți deopotrivă ne contestăm reciproc și ne simțim ofensați sau măcar nedreptățiți când suntem contestați la rândul nostru.

Fiecare tabără are temeiurile sale pentru pretențiile pe care le emite, iar aceste temeiuri sunt în așa fel alese încât să fie exclusiviste și nimeni să nu le mai poată revendica. „Două mii de ani” – aruncă ortodocșii în arenă; „naștere din nou” – rispostează (neo)protestanții; „cea mai veche biserică” – insistă drept-credincioșii; „cea mai biblică învățătură” – replică evanghelicii. Etc.

Astfel că, odată cu cererea legitimă ca termenul sectant să fie eliminat din uz cu privire la cultele recunoscute legal, cred că e necesar ca și sectanților să li se recomande mai multă prudență atunci când aplică etichete pe credința celor din bisericile tradiționale…

Dacă pe (neo)protestanți îi deranjează (doare) folosirea termenului sectant, care poate fi foarte bine rodul ignoranței, al disprețului, al dezinformării, al prejudecăților, ar putea începe să aplice ei înșiși o altă măsură celorlalți și, înainte să-i considere necreștini, in corpore, să încerce să-i cunoască atât ca oameni, cât și ca învățătură. Poate că aici e una dintre cheile schimbării. Poate…

Trepte de maturizare

Probabil ca cei mai multi ne-am dat seama ca imbatranirea si maturizarea nu inseamna neaparat acelasi lucru. Adaugarea anilor la firul vietii nu inseamna in mod obligatoriu si adaugare de intelepciune. Poti imbatrani fara sa te maturizezi, iar lucrul acesta inseamna ca ai picat examenele la scoala vietii.

In continuare doresc sa impartasesc cateva ganduri legate de ceea ce eu am numit cele 3 trepte de maturizare. Probabil ca nu sunt singurele si probabil ca prezentarea mea nu va cuprinde toate aspectele, dar sper ca ideea de baza sa fie de folos vreunuia dintre voi.

1. Comparatia

Din punctul meu de vedere mai toti ne incepem viata definindu-ne pe noi insine prin comparatie cu ceilalti. Cumva cautam sa ne calibram conceptia de sine folosind ca etalon pe cei de langa noi. Lucrul acesta are o parte buna deoarece folosita corect, comparatia ne poate ajuta sa nazuim spre lucruri mai bune. Dar daca nu trecem de aceasta etapa riscam sa ne imbolnavim fie de mandrie, fie de invidie, fie de complexe de inferioritate. Ramanand la acest nivel devenim incet si sigur copii ieftine ale celor de langa noi si nu vom lasa ca unicitatea noastra sa se cristalizeze deoarece cautam incontinuu sa fim la inaltimea asteptarilor celorlalti.

2. Constientizarea unicitatii proprii

La aceasta etapa a maturizarii spirituale incepem sa devenim constienti de cine suntem in Hristos si de menirea noastra personala. Cand vorbesc de constientizarea propriei unicitati ma refer atat la punctele tari cat si la cele slabe, atat la bunele cat si la relele noastre, atat la calitati cat si la defecte.

Este etapa in care incet dar sigur schimbam etaloanele definirii de sine. Nu mai cautam sa ne cunoastem pe noi insine atat de mult prin ochii celorlalti ci prin ochii lui Dumnezeu, nu atat in lumina celor de langa noi ci in lumina a ceea ce suntem noi in mod intrinsec. Intr-un fel este etapa eliberarii, etapa in care nu doar te impaci cu ceea ce esti, ci te bucuri de ceea ce esti. Aici nu vorbesc de plafonare sau multumire de sine si nici macar de autojustificare ci vorbesc de acel echilibru interior in care esti impacat cu sine si totusi dureros de constient de limitarile si defectele personale.

Este etapa in care incet si sigur esti eliberat de nevoia de a place cu orice pret celorlalti, dar fara sa devii insensibil la parerile si opiniile lor. Intr-un anume fel este etapa in care te regasesti pe tine insuti constientizand tot mai mult ce ai fost menit sa fii si sa faci. Unii numesc asta etapa focalizarii deoarece ai aflat cine esti si cine nu esti, fiind astfel liber sa-ti investesti timpul si efortul doar in ceea ce ai fost chemat de Dumnezeu sa faci.

Daca in etapa comparatiei ti-ai investit multe eforturi incercand sa imiti pe altii, la aceasta etapa renunti sa devii ceea ce nu ai fost menit sa devii, pentru a devenii ceea ce ai fost menit sa devii.

Dar si acesta etapa are neajunsurile ei. De obicei pe la inceputul ei, vei avea tendinta sa-i judeci pe ceilalti prin prisma unicitatii tale, prin ochelarii tai, prin preferintele, personalitatea si temperamentul personal. Vei avea tendinta sa absolutizezi experientele si trairile tale, folosind unicitatea ta ca etalon pentru cei din jurul tau. Daca in etapa comparatiei tendinta este aceea de a te privii pe tine insuti prin ochii altora, la acesta etapa te paste pericolul de ai privii pe altii prin comparatie cu tine insuti. Totusi aceasta etapa a maturizarii spirituale te pregateste pentru ce-a de-a treia.

3. Constientizarea unicitatii celorlalti

Este etapa in care incepi sa-i privesti pe ceilalti nu atat prin prisma unicitatii proprii (raportat la sine) cat prin prisma unicitatii lor (raportat la ceea ce sunt ei). Este etapa in care gradul de obiectivitate creste in mod simtitor, iar judecatile subiective si inguste incep sa scada in numar si intensitate.

La aceasta treapta de maturitate incepi sa constientizezi valoarea celor de langa tine, sa vezi domeniile in care iti sunt superiori fara se te simti amenintat. Gandirea competitiva caracteristica nivelului comparatiei este treptat inlocuita cu o gandire complementara. Acesta este nivelul de maturizare in care devii formator de echipa deoarece fiind constient de limitarile personale precum si de calitatile celorlalti vei dori sa strangi langa tine oameni pentru a va completa reciproc.

La acest nivel incepi sa judeci vorbele si faptele altora prin prisma unicitatii lor si nu prin cea a unicitatii tale, ceea ce creste gradul de corectitudine a acestor judecati si aprecieri.

Din pacate cei mai multi crestini nu trec toata viata de treapta comparatiei. Nu-si constientizeaza propria unicitate si prin urmare nu prea pot sa constientizeze nici unicitatea celor de langa ei. Lucrul acesta naste o multime de probleme in viata comunitatii: mandrie, invidie, gelozie, complexe de inferioritate, lupte de partide, goana dupa functii si scaune, judecati nedrepte, autojustificare, etc. Exact asta era problema celor din Corint, iar Pavel cauta sa-i invete despre pretuirea unicitatii proprii si a celor din jur, descriind biserica ca pe Trupul lui Hristos in care fiecare dintre ei era un anume fel de madular. Cititi va rog din acest unghi 1Corinteni 12:12-27.

Cineva spunea ca maturizarea spirituala are nevoie de timp si efort. Timpul fara efort nu rezolva nimic, dar chiar facand tot efortul, timpul ramane un factor nenegociabil in procesul maturizarii.

Doamne ajuta-ne sa ne maturizam!

Adevarul ca maciuca.

In ultimul timp observ cum noi crestinii am ajuns sa procedam precum politicienii contemporani. Adica adevarul devine pentru noi o unealta supusa propriilor scopuri indoielnice. Astfel in numele adevarului spargem capete.

In confruntarea dintre diferite idei si perspective ajungem sa pierdem din vedere etica crestina, care ne obliga sa folosim adevarul in spiritul adevarului. Rolul adevarului nu este acela de a ucide si schilodi ci acela de a ridica si vindeca. Este adevarat ca deseori adevarul doare, dar spiritul celui care il manuieste  ar trebui sa fie unul al restaurarii.

Din pacate foarte multi asa zisi aparatori ai adevarului nu sunt decat niste maciucari pusi pe distrugere. Adevarul este folosit ca bata pentru rezolvarea unor probleme personale, scopul din spate fiind unul de eliminare din ring a adversarului. Acesti oameni fac caz de adevar in timp ce sunt manati de spiritul minciunii. Unii fac lucrul acesta in mod constient in timp ce altii nici macar nu stiu de ce duh sunt insufletiti.

Daca vrei sa discerni intre cel ce manuieste adevarul in spiritul adevarului si cel ce manuieste adevarul in spiritul minciunii, trebuie sa cauti rezultatele pe termen lung a celor doi. Cel ce este calauzit de duhul adevarului va aduce inflorire, restaurare, pace si buna invoire. Cel ce este calauzit de duhul minciunii va aduce ofilire, distrugere, zavistii si dusmanie. Cel ce este calauzit de duhul adevarului aduce dezvoltare si progres. Cel ce este calauzit de duhul minciunii aduce plafonare sau regres.

De fapt cei doi nu sunt decat ucenici ai stapanilor lor.

Atunci cand Dumnezeu spune adevarul, scopul Lui este intotdeauna unul de salvare, de restaurare, deoarece are la baza gandul bun izvorat din dragoste. Adevarul comunicat de Acesta, oricat ar fi de dureros este insotit intotdeauna de speranta indreptarii.

Atunci cand Satan spune adevarul (deoarece el este parasul fratilor nostrii si nu poate veni inaintea lui Dumnezeu cu minciuni), scopul lui este unul de pierdere, de distrugere, deoarece are la baza gandul rau izvorat din ura si invidie. Adevarul comunicat de acesta este insotit intotdeauna de lipsa sperantei si descurajare.

Dumnezeu foloseste adevarul ca unealta a vietii, pe cand Satan il foloseste ca unealta a distrugerii. Dumnezeu nu cauta sa injoseasca pe cineva cu adevarul pe cand Satan exact asta urmareste.

Atunci cand citesti ziarele, navighezi pe blogurile crestine sau asculti discursul vreunui frate sau sora de credinta, cauta sa discerni daca cel care vorbeste este un vindecator sau un distrugator, este unul care respecta adevarul sau unul care se foloseste de acesta, este un  prieten sau un maciucar.

Iar atunci cand te erijezi in aparator al adevarului, inainte de a deschide gura cerceteaza-te bine si vezi de ce duh esti insufletit, ca nu cumva sa joci rolul unui ciomagar care sparge capete.

Fiecare dintre noi putem sa gresim in acest aspect, dar fiecare dintre noi putem sa ne lasam calauziti de Duhul adevarului si nu de cel al minciunii.

Doamne ajuta!

Aparente sau Adevar?

Cornilescu “Nu judecati dupa infatisare/aparente, ci judecati dupa dreptate/adevar.” Ioan 7:24

Good News Bible „Nu judecati dupa standarde exterioare ci dupa standardele adevarului”

Domnul Isus a spus aceasta in timpul unei dezabateri starnite de faptul ca El a vindecat in Sabat. Cerinta Domnului era ca ei sa gandeasca la principiile implicate in regulile lor si nu doar sa reactioneze instinctiv. De fapt daca urmarim povestea vietii Domnului Isus, observam ca intotdeauna a avut probleme cu acest fel de a fi al religiosilor dintre iudei. Indiferent cate semne facea, indiferent cate versete din Scripturi le oferea, acestia reactionau instinctiv la tot ce le era nefamiliar si parea sa fie pacatos. Refuzul lor de a gandi mai profund era strigator la cer.

Astfel tineau de litera poruncilor dar nu erau in stare sa inteleaga principiile de la baza acestor porunci. De aceea nu puteau sa judece dupa adevar ci ramaneau intepeniti in aparente. Ori de cate ori Domnul Isus contrazicea aparentele ei explodau ca o grenada. In cazul de fata ei respectau porunca taierii imprejur in ziua Sabatului, dar turbau de manie impotriva Domnului deoarece in Scripturi nu aveau o porunca gen „mura-n gura” care sa le spuna ceva legat de vindecarile din Sabat. Incapabili sa treaca dincolo de litera pentru a intelege principiul, luau pietre sa-L ucida pe cel care avea tupeul sa le forteze gandirea.

Mai tarziu in Ioan 10:22-39 este descris un alt caz in care iudeii au reactionat instinctiv in ciuda argumentelor oferite de Isus. Dupa ei Domnul a hulit cand s-a declarat Fiul lui Dumnezeu. Nici lucrarile facute de Acesta si nici versetele din Scripturi care ar fi trebuit sa le dea de gandit nu au reusit sa-i deblocheze. Au ascultat pana cand Domnul  mai facut o remarca (Eu sunt in Tatal si Tatal este in Mine) care i-a aruncat in aer din nou.

Si lucrul acesta se petrecea mereu si mereu. Mereu Domnul le-a provocat religiozitatea si mereu ei au cazut la test. Incapabili sa treaca dincolo de aparente au esuat in stancile neascultarii de Dumnezeu.

De cate ori nu am observat lucrul acesta si in biserici. De-a lungul timpului se cimenteaza anumite conceptii si obiceiuri provenite din interpretari incomplete ale Scripturii. Si atunci cand cineva incearca sa provoace la gandire critica asupra mostenirii cultice, crestinii explodeaza ca grenadele. Indiferent cate versete aduci in discutie, indiferent cate intrebari la care nu au raspuns le pui, ei raman la ceea ce stiu, credinciosi unei gandiri ce se inclina in fata aparentelor. Daca te-ai confruntat cu asa ceva, priveste la ceea ce a facut Domnul cu astfel de oameni. A continuat sa-i provoace la gandire, le-a pus intrebari, le-a oferit raspunsuri socante, dar nu s-a lasat intimidat. Este adevarat ca asta nu i-a adus popularitate la Templu. De fapt in mod ironic, Templul a fost locul cel mai inchis invataturilor Sale, iar departe de Templu a a gasit urechile si inimile cele mai deschise (vezi Ioan 10:40-42). Stia ca o astfel de atitudine il va conduce la cruce, dar nu a ezitat.

De ce? Deoarece au fost totusi unii care au luat aminte, au fost unii care strapuns aparentele la care se inchinau cei mai multi religiosi (vezi Ioan 10:21 si contextul). Pentru ei a platit pretul, pentru ei a continuat sa vorbeasca provocand scandal dupa scandal in lumea religioasa iudaica.

Daca Domnul Isus ar veni astazi printre noi in biserici, sunt convins ca ne-ar soca pe cei mai multi prin invataturile Sale si prin modul in care ar pune problema. Sunt unii care cred ca El va judeca starea lumeasca a bisericii, dar chiar si acestia vor fi socati de felul in care Domnul le-ar prezenta sfintenia pentru ca nu ar semana cu ceea ce ei propaga. De fapt, tare mi-e teama ca vom asista la o repetare a lucrurilor. Tocmai cei care se cred cei mai sfinti si indreptatiti il vor condamna mai tare, deoarece Domnul va calca lejer peste regulile lor cum a calcat si peste cele ale fariseilor din vechime.

Meditatia de astazi nu este un indemn la razvratire sau actiuni necugetate ci mai degraba este o chemare la reflectie, un indemn la a judeca dupa adevar si nu a ne mai lua dupa  aparente chiar daca sunt la moda printre evanghelici. Gandirea nu este interzisa in Imparatia lui Dumnezeu, ba chiar inclin sa cred ca Domnului ii plac oamenii dezghetati la minte (vezi Marcu 7:29).

Am intalnit crestini care credeau ca sunt foarte spirituali pentru ca ei citesc doar Biblia si nici o alta carte. Ei spuneau ca nu vor sa invete de la oameni. Dar ascultau predicile oamenilor. Cand i-am intrebat daca ar citi cartile scrise de aceeasi oameni care le predica, au tacut.

Am intalnit crestini care laudau pe Pavel pentru modul in care el s-a facut iudeu cu iudeul si grec cu grecul, dar care explodeaza imediat cand cineva incearca sa se faca ortodox cu ortodoxul sau catolic cu catolicul. Acestia il inghit pe Wurmbrandt care spunea ca si-ar face o suta de cruci daca poate vesti Evanghelia, dar spumega impotriva lui Pustan cand face acelasi lucru.

Am intalnit crestine care sunt foarte mandre ca apara Scriptura atunci cand isi acopera capul, in timp ce se tund scurt fara nici o problema legata de faptul ca in aceleasi versete lucrul acesta pare sa fie interzis.

Am intalnit crestini care sustin principiul Sola Scriptura in timp ce sunt impotriva instrumentelor de muzica in biserici, sau doar impotriva tobelor, sau impotriva oricarui fel de ritm, desi nu au nimic scriptural cu care sa-si justifice parerile.

Am intalnit crestini care criticau confortul din cladirile bisericilor spunand ca primii crestini se intalneau in catacombe si nu aveau aer conditionat, dar ei veneau la adunare cu masinile personale.

Am intalnit crestini care critica tehnologia din biserici in timp ce casele lor sunt pline de aceeasi tehnologie.

Tuturor acestora si tuturor celor ce cititi randurile acestea, va rog in Numele Domnului Isus:

“Nu (mai) judecati dupa aparente, ci judecati dupa adevar.”

Esti insetat?

In ziua cea mare a praznicului Isus s-a ridicat in picioare si a strigat: „Daca inseteaza cineva sa vina la Mine si sa bea.”

Strigatul acesta a dezbinat multimea in doua. Unii au simtit un fior in inima si au stiut cumva ca Acesta este Hristosul. Altii si-au adus aminte ca Scriptura spune ca Hristosul trebuie sa vina din Betleem si nu din Galileea. Aprozii care trebuiau sa-L prinda pe Isus s-au intors adanc miscati la sefii lor deoarece nu mai auzisera pe nimeni sa vorbeasca ca si Acesta. Fariseii s-au grabit sa judece poporul care nu cunostea Scripturile, iar Nicodim a fost pus la punct de catre cei care cercetau bine lucrurile si au constat ca nici un prooroc nu venise din Galileea.

In aceasta scena avem de-a face cu un paradox. Cei care nu cunoasteau Scripturile au fost mai aproape de adevar decat cei care le cunoasteau si erau obisnuiti sa cerceteze. De obicei se intampla exact pe dos: ignorantii sunt pe langa iar cei care cerceteaza si aprofundeaza lucrurile sunt cei care cunosc caile lui Dumnezeu.

De ce oare? Care este factorul cheie din acest pasaj? Ce anume a fost mai important decat cunoasterea Scripturilor si decat obiceiul de a cerceta lucrurile?

Din punctul meu de vedere, raspunsul se afla in versetul 37, cheia intelegerii se afla in strigatul lui Isus, punctul de cotitura este semnalat de cuvantul „daca”.

Daca inseteaza cineva…”

Aici a fost rascrucea de unde drumurile s-au despartit. Acest „daca” a facut diferenta dintre cei care nu cunosteau dar au stiut, si cei care cunosteau dar n-au stiut.

„Cunoasterea reala nu incepe cu cercetarea ci cu setea.”

Avem pe de o parte pe cei care cunosteau Scripturile si cercetau lucrurile, dar nu insetau dupa Dumnezeu. Din cauza aceasta adevarata cunoasterea a stat departe de ei, iar cercetarea lor a fost incompleta. Nemotivati sa afle audevarul s-au limitat doar la ceea ce li se parea ca stiu. Daca ar fi cercetat pana la capat ar fi aflat ca Isus chiar se nascuse in Betleem.

Pe de alta parte ii avem pe cei care nu cunosteau asa bine Scripturile si poate nu stateau sa cerceteze lucrurile, dar in inima lor era o sete arzatoare dupa Dumnezeu, dupa ceva mai mult decat o religie corecta si rece. Iar atunci cand Isus strigat, ceva s-a miscat in launtrul lor, ceva a tresarit, dorul a fost trezit si au stiut cumva ca Acesta era datatorul apei vii.

„Ferice de cei flamanzi si insetati dupa neprihanire, caci ei vor fi saturati.”

Acum apari tu in scena. Poate mergi la biserica, poate chiar cercetezi Scripturile, dar setea a disparut de mult. Ai uitat fiorul insetatului caruia i se ofera apa, tresarirea flamandului caruia i se ofera paine. Acum esti satul si multumit. Sau poate foarte nemultumit, dar nu de tine ci de altii. Ei nu cunosc ca tine Scripturile, ei sunt ignoranti pe cand tu… ei bine tu esti cineva care cunoaste, care are vechime pe cale.

Nu uita te rog ca adevarat cunoastere incepe cu setea dupa Dumnezeu, incepe cu foamea dupa frumusetile si perfectiunile Celui fara de inceput. Nimic nu va putea inlocui aceasta sete. Ea este motivatia profunda a cautarii fetei lui Dumnezeu.

Cel stapanit de setea aceasta a experimentat ca lumea nu-i poate oferi apa de care are el nevoie. El umbla in aceasta lume ars de sete, indragostit de Prezenta invioratoare a Datatorului de Apa Vie. Se uita la cei care il imbie cu apa pe care lumea o poate da, dar pofta lui launtrica este indreptata dupa ceva mai mult, ceva mai profund, ceva care nu vine din lumea aceasta.

Ferice de cei arsi de o astfel de sete. Unii dintre ei se gasesc prin biserici, altii inca nu au auzit strigatul lui Hristos dar cand il vor auzi, ceva va tresalta in inima lor. Din pacate ii avem si pe cei care nu mai sunt insetati. Pe unii dintre ei ii gasesti prin biserici, altii inca nu au auzit strigatul lui Hristos, iar cand il vor auzi nu va tresari nimic in ei.

Acum la incheiere vreau sa te intreb:

„Esti insetat?”

Inconsecventa minciunii

Biblia este o carte extraordinara, atat de diversa in abordare, in tematica si atat de relevanta pentru viata noastra de zi cu zi. Cu cat citesti mai mult cu atat culegi lectii de viata.

Astazi in timp ce citeam mi-a sarit in ochi un amanunt pe care poate voi l-ati sesizat de mult timp si anume cat de transparenta poate fi minciuna.

In pasajul din Luca 23:1-25 ni se descrie modul in care liderii religiosi ai iudeilor au reusit sa-l elimine pe Domnul Isus din viata publica. Primul lucru care l-au facut a fost acela de a amesteca minciuna cu adevarul. Ei l-au acuzat pe Domnul de trei lucruri: ca instiga poporul la rascoala; ca opreste poporul sa dea bir Cezarului si ca se autoproclama Imparatul Iudeilor.

Din cele trei acuzatii doar una era mai aproape de adevar si anume cea in care Domnul se declara Imparatul Iudeilor. Celelalte doua erau adaugiri mincinoase pentru a da greutate acuzatiilor lor inaintea lui Pilat. Faptul ca au adaugat si putintica minciuna demostreaza faptul ca ei nu erau nici pe departe sinceri in inima lor.

Mai departe ii vedem pe acestia cum staruiau de Pilat sa-l acuze pe Domnul iar mai tarziu il parau cu infierbantare inaintea lui Irod. Staruinta si infierbantarea lor puteau trece foarte usor ca pasiune pentru adevar si dreptate. Mesajul pe care voiau sa-l transmita lui Pilat era probabil acesta:

“ Draga Pilat din Pont, de cand poporul nostru se afla sub cizma romana o duce mult mai bine. Sub conducerea ta noi ne bucuram de o pace mare si poporul nostru a cunoscut imbunatariri remarcabile (vezi modelul din F.A.24:2-3), pe care nu dorim cu nici un chip sa le pierdem. De aceea suntem profund scandalizati de omul acesta care indeamna poporul sa se rascoale impotriva conducerii romane. Daca reuseste in demersul sau si poporul se rascoala, vom pierde imensele beneficii ale carmuirii tale. Te rugam, pentru binele poporului nostru sa ne scapi de omul acesta, care se impotriveste Cezarului.”

Infierbantare si staruinta lor in aceste acuzatii ar face pe cineva neavizat sa creada ca ei chiar cred ceea ce spun. Dar daca privim un pic mai departe in text aflam ca cei ce strigau in gura mare aceste acuzatii, cu aceeasi gura mare il cereau pe Baraba.

Care erau acuzatiile impotriva lui Baraba?  Omor si… rascoala! El era vinovat de o rascoala care avusese loc si nu era acuzat doar ca instiga la rascoala. Si iata cat de scurte sunt picioarele minciunii. Cei care-L acuzau pe Isus de rascoala il cereau pe unul care chiar cauzase una.

Minciuna nu poate fi consecventa, deoarece ea este egocentrica. Mincinosul este condus de propriile interese, de propria agenda, de aceea el nu respecta nici un principiu. Adevarul, dimpotriva este consecvent cu sine insusi deoarece nu este egocentric. Omul adevarului este condus de acest adevar indiferent de interesele personale. Minciuna devine astfel usor de detectat, atunci cand privesti nu la pasiunea verbala a cuiva ci la consecventa acestuia, la principialitatea lui. Cand stii la ce sa te uiti de-a lungul unei perioade de timp, poti sa realizezi daca tu insuti sau altii din jurul tau sunt oameni ai adevarului sau ai minciunii.

Prin prefacatoria lor, liderii religiosi au reusit sa manipuleze masele, iar ceea ce parea a fi focul ravnei nu era decat infierbantarea amara a interesului lezat.  Este infricosator sa realizezi cat de usor pot fi manipulati oamenii. Acum strigau in gura mare pentru Domnul Isus, acum strigau cu aceeasi gura mare impotriva lui.

Meditatia de astazi ne are pe fiecare din noi in vizor. Fii atent la ceea ce strigi. Cauta sa discerni daca liderii tai te conduc sau doar te manipuleaza. Urmareste consecventa dintre declaratiile verbale si faptele lor. Nu te lasa dus de pasiunea aparenta a declaratiilor verbale, ci urmareste pe termen lung daca vorba se intalneste cu fapta. Aici nu vorbim de mici scapari inerente oricarui om ci vorbim de contradictii flagrante care sar in ochi.  Liderii evrei acuzau pe Isus ca starneste rascoala in timp ce-l cereau pe unul care chiar initiase una.

Dar deasemenea, haideti sa ne cercetam fiecare dintre noi, pe noi insine. Putem fi acuzati de aceeasi inconsecventa? Ne caracterizeaza lucrul acesta? Daca da, inseamna ca suntem condusi de propriile interese si nu de adevar. Si cand lucrul acesta este valabil pentru noi, vom avea tendinta sa manipulam pe cei din jurul nostru ca sa strige ceea ce vrem noi sa strige, dar nu de dragul adevarului, ci pentru ca noi avem ceva de castigat din aceasta, ceva ce ne are doar pe noi in centru, ceva legat doar de interesul personal.

Pe termen scurt, manipualarea liderilor a avut succes. Nevinovatia Domnului precum si glasul ratiunii si al bunului simt al lui Pilat au fost acoperite de vacarmul multimii. Racnetul a invins… dar care a fost  urmarea?

Nu te minti pe tine insuti. Cand adevarul si bunul simt sunt acoperite de strigatul multimii, rezultatul va fi intotdeauna amar. Sunt momente cand Dumnezeu ingaduie aceasta din ratiuni care ne depasesc, dar consecintele nu pot fi evitate.

Peste cateva zile Domnul Isus a inviat… peste cativa ani Ierusalimul a fost ras de pe fata pamantului… iar undeva in viitor judecata lui Dumnezeu va scoate la lumina lucrurile ascunse ale tuturor oamenilor. Atunci nu va conta cat de bine te-ai descurcat in viata asta, ci va conta daca ai fost consecvent sau inconsecvent, om al adevarului sau om al minciunii.